Întoarcere

Scriu iarăși pe blogul ăsta – pe blogu’ vostru – după aproape un an de zile de întrerupere de scris și, în mare parte, de trăit, literalmente; asta dacă nu se poate numi „viață” perioada de mai bine de trei luni în care trupul mi-a zăcut golit de mine pe un pat de spital și, ulterior, lunile de recuperare fizică și psihică. Scriu iarăși pe blogul ăsta pentru că simt că asta mă va ajuta să mă recuperez.

*

M-am împins în mâini, dar nu m-am clintit. Partea aceea primitivă a creierului, cea responsabilă de procesele activ-emoționale, instinctuale, m-a țintuit acolo, deasupra orașului, pe marginea pervazului de la cameră. Apoi m-am mai împins o dată. M-am desprins. Un etaj. Încă unul. Și am regretat.

Nu îmi amintesc momentul în care am ajuns pe pământ. Ce a urmat nu știu decât din vorbele altora; ale familiei, ale doctorilor. În acele luni, în care trupului meu secătuit i-au fost date cele mai sumbre verdicte, sufletul meu a fost liber. Doctorii spun că aș fi încercat să vorbesc de câteva ori, în ultima lună de comă, spre surprinderea tuturor. Părinții spun că o dată, în timpul unei vizite, aș fi scâncit și mi-ar fi văzut o lacrimă în colțul ochilor. Ea a spus că singura dată când m-a vizitat, aș fi prins-o de mână cu forță. E inutil să spun că nu îmi amintesc de absolut nimic. Chiar și primele zile de după revenire sunt, în cea mai mare parte, în ceață.

Uitându-mă înapoi la tot, găsesc că nimic nu are nicio noimă. De ce am încercat să fac asta, de ce am scăpat, dar, mai ales, unde anume am fost în acele trej luni. Înțelegem prea puțin din noi; ne uităm în oglindă la o carcasă de piele, mușchi, oase, vase de sânge și spunem: Eu! 107 de zile trupul mi-a fost aici; dar „eu” unde am fost?

Povestesc acum cu senzația că ar fi vorba despre altcineva. Tot ce înainte mă apăsa acum pare a fi total lipsit de importanță față de însăși viața care mi-a fost reîncredințată, deși nu o meritam. Prețuiesc fiecare pas pe care îl mai parcurg în procesul de recuperare. Iar acum scriu…

Anunțuri

Despre călătorie

Aș zice că întreaga viață este o călătorie a cărei cale este deja aleasă, de când ne-am născut, iar tot ceea ce avem noi de făcut este să o înțelegem; căci este o călătorie frumoasă, iar povara este ușoară, câtă vreme există entuziasm, speranță și… bineînțeles, o țintă în viață care să ne ghideze, să ne determine să mergem în căutarea ei, cu respect și cu onoare, apreciind astfel fiecare pas făcut și efortul pe care îl depunem. Dar nu trebuie să trecem prin viață cu gândul doar la țintele noastre, ci este bine să aruncăm o privire și la ceea ce ne înconjoară, căci asta ne definește. Și e bine să avem însoțitori de drum cât mai mulți, căci ei ne ajută să mergem mai departe. Doar împreună putem parcurge distanțe lungi; singuri, ne mulțumim cu a merge repede, dar puțin. Continuă lectura

Ești perfect!

Nu încerca să te schimbi! Ești perfect așa cum ești! Ești perfect în ochii celor care te iubesc, și așa ar trebui să fii și în ochii tăi. Cei care țin la tine o fac pentru că le place ceea ce ești acum, nu ceea ce ai putea să fii cândva. Ei nu îți vor cere niciodată să te schimbi, pentru că tu ai deja tot ceea ce ei caută. Continuă lectura

Suntem niște visători

Avem mari speranțe. Suferim o grămadă de dezamăgiri, dar continuăm să sperăm. Da, după un timp începem să avem tot mai puține așteptări de la cei din jurul nostru, pentru că așa suntem mai greu de dezamăgit. Dar niciodată nu încetăm să sperăm, chiar dacă asta este impresia noastră în unele momente. E nevoie doar de o scânteie ca totul să se reaprindă. Continuă lectura

Iubești? Spune-i!

Întotdeauna am crezut că sentimentele trebuie mărturisite, indiferent de natura lor. Este cel mai bun lucru pe care îl putem face; în primul rând, pentru noi. Te deranjează un anumit lucru la cineva? Spune-i, și sunt șanse ca persoana respectivă să se schimbe. Apreciezi pe cineva în mod deosebit? Spune-i, și sunt șanse ca o nouă prietenie să se înfiripe. Iubești pe cineva? Spune-i, și sunt șanse să fii iubit. Continuă lectura