„Exist pentru că mă caut pe mine însumi”

Am purtat zilele ăstea o discuție foarte interesantă cu o cititoare a blogului și, cu permisiunea ei, mi-am permis să o redau, în mare parte, aici. Cititoarea respectivă îmi spunea, printre altele, că tot mai des simte că a pierdut noțiunea propriei sale persoane și că bâjbâie prin întuneric în încercarea de a se găsi pe sine însăși, că nu își găsește locul printre ceilalți, că orice încercare de a se apropia de cineva duce, mai devreme sau mai târziu, la un sfâșietor sentiment de exilare.

Vă regăsiți? Sentimentul ăsta îl avem, cred eu, foarte mulți dintre noi, sub o formă sau alta. Timpul parcă trece tot mai repede și nu aduce cu el nimic bun, ci numai apăsări și tumult, numai surghiunuri. În jur e numai nebunie, se întâmplă numai nenorociri, numai dezastre. Oamenii par a fi luat-o razna, iar noi ne simțim, literalmente, înghițiți de vârtejul ăsta nimicitor, rătăciți într-o junglă cu cei mai feroce prădători: oamenii. E tot mai vizibilă degradarea societății; o societate care dispune de energia necesară unei dezvoltări, dar care și-a pierdut fondul moral de care are nevoie.

Dar existăm, în continuare, prin gesturile frumoase pe care le facem. Salvarea noastră stă în tot ce avem în noi. Sensibilitatea mai oferă lumii o șansă. Chiar dacă ne simțim pierduți, niște necunoscuți fată de noi înșine, existăm. Suntem oameni sensibili, și suntem tot mai puțini, iar tot ce ne rămâne este să ne căutăm pe noi înșine; putem să nu găsim nimic, căci esențială este însăși căutarea. Un fragment care mi se pare super fain și potrivit pentru toată discuția asta e din cartea „De ce iubim femeile?”, de Mircea Cărtărescu: „Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine. Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc; faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit.”

Anunțuri