Întoarcere

Scriu iarăși pe blogul ăsta – pe blogu’ vostru – după aproape un an de zile de întrerupere de scris și, în mare parte, de trăit, literalmente; asta dacă nu se poate numi „viață” perioada de mai bine de trei luni în care trupul mi-a zăcut golit de mine pe un pat de spital și, ulterior, lunile de recuperare fizică și psihică. Scriu iarăși pe blogul ăsta pentru că simt că asta mă va ajuta să mă recuperez.

*

M-am împins în mâini, dar nu m-am clintit. Partea aceea primitivă a creierului, cea responsabilă de procesele activ-emoționale, instinctuale, m-a țintuit acolo, deasupra orașului, pe marginea pervazului de la cameră. Apoi m-am mai împins o dată. M-am desprins. Un etaj. Încă unul. Și am regretat.

Nu îmi amintesc momentul în care am ajuns pe pământ. Ce a urmat nu știu decât din vorbele altora; ale familiei, ale doctorilor. În acele luni, în care trupului meu secătuit i-au fost date cele mai sumbre verdicte, sufletul meu a fost liber. Doctorii spun că aș fi încercat să vorbesc de câteva ori, în ultima lună de comă, spre surprinderea tuturor. Părinții spun că o dată, în timpul unei vizite, aș fi scâncit și mi-ar fi văzut o lacrimă în colțul ochilor. Ea a spus că singura dată când m-a vizitat, aș fi prins-o de mână cu forță. E inutil să spun că nu îmi amintesc de absolut nimic. Chiar și primele zile de după revenire sunt, în cea mai mare parte, în ceață.

Uitându-mă înapoi la tot, găsesc că nimic nu are nicio noimă. De ce am încercat să fac asta, de ce am scăpat, dar, mai ales, unde anume am fost în acele trej luni. Înțelegem prea puțin din noi; ne uităm în oglindă la o carcasă de piele, mușchi, oase, vase de sânge și spunem: Eu! 107 de zile trupul mi-a fost aici; dar „eu” unde am fost?

Povestesc acum cu senzația că ar fi vorba despre altcineva. Tot ce înainte mă apăsa acum pare a fi total lipsit de importanță față de însăși viața care mi-a fost reîncredințată, deși nu o meritam. Prețuiesc fiecare pas pe care îl mai parcurg în procesul de recuperare. Iar acum scriu…

A mai trecut puțin

Am constat că majoritatea greșelilor pe care le facem sunt cauzate de incapacitatea noastră de a uita anumite evenimente ce s-au petrecut cândva, în urmă, și care au rămas de-a lungul anilor niște plăgi nevindecate. Dar hai să zicem că aș putea înțelege asta. În schimb, ceva imposibil de înțeles mi se pare tendința aia pe care o au câte unii de a uita prezentul, de a da cu piciorul în ceea ce au bun acum, doar de dragul de a invoca ceva ce a fost rău cândva, de mult.

Continuă lectura

Fericirea pentru tipa din stația de taxi

Așteptam zilele trecute în stația de taxiuri, când am prins o parte din convorbirea telefonică a unei tipe. Blondă, înaltă, frumușică. Cu probleme existențiale, ca tot omul:

„Nu este vorba că nu pot să mă atașez de oameni. Pur și simplu nu vreau. Vezi tu, mai devreme sau mai târziu, toți vor pleca din viața ta. Și atunci îți va fi mult mai greu decât ți-ar fi fost în cazul în care ei nu ar fi avut niciun fel de importanță pentru tine. La ce bună o fericire temporară?” Continuă lectura

Refuză ceea ce se obține prea ușor

Întotdeauna am considerat că lucrurile cele mai frumoase sunt cele care te determină să depui cât de mult efort poți tu depune pentru a le obține. Sunt lucruri a căror valoare este recunoscută de însăși existența lor, căci ceea ce este frumos printre atâta sluțenie, trece socotit ca fiind un miracol. Și, ca orice miracol, este învăluit în mister. Fără un pic de mister care să le învăluie, lucrurile îmi par banale, urâte, comune. Continuă lectura