„Exist pentru că mă caut pe mine însumi”

Am purtat zilele ăstea o discuție foarte interesantă cu o cititoare a blogului și, cu permisiunea ei, mi-am permis să o redau, în mare parte, aici. Cititoarea respectivă îmi spunea, printre altele, că tot mai des simte că a pierdut noțiunea propriei sale persoane și că bâjbâie prin întuneric în încercarea de a se găsi pe sine însăși, că nu își găsește locul printre ceilalți, că orice încercare de a se apropia de cineva duce, mai devreme sau mai târziu, la un sfâșietor sentiment de exilare.

Vă regăsiți? Sentimentul ăsta îl avem, cred eu, foarte mulți dintre noi, sub o formă sau alta. Timpul parcă trece tot mai repede și nu aduce cu el nimic bun, ci numai apăsări și tumult, numai surghiunuri. În jur e numai nebunie, se întâmplă numai nenorociri, numai dezastre. Oamenii par a fi luat-o razna, iar noi ne simțim, literalmente, înghițiți de vârtejul ăsta nimicitor, rătăciți într-o junglă cu cei mai feroce prădători: oamenii. E tot mai vizibilă degradarea societății; o societate care dispune de energia necesară unei dezvoltări, dar care și-a pierdut fondul moral de care are nevoie.

Dar existăm, în continuare, prin gesturile frumoase pe care le facem. Salvarea noastră stă în tot ce avem în noi. Sensibilitatea mai oferă lumii o șansă. Chiar dacă ne simțim pierduți, niște necunoscuți fată de noi înșine, existăm. Suntem oameni sensibili, și suntem tot mai puțini, iar tot ce ne rămâne este să ne căutăm pe noi înșine; putem să nu găsim nimic, căci esențială este însăși căutarea. Un fragment care mi se pare super fain și potrivit pentru toată discuția asta e din cartea „De ce iubim femeile?”, de Mircea Cărtărescu: „Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine. Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc; faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit.”

Du-mă unde a început totul

Să spunem că am un fel de obicei seara: înainte să adorm, în timp ce stau întins în pat, îmi derulez în minte întreaga zi ce tocmai s-a scurs și mă întreb câte din lucrurile pe care le-am făcut au meritat. Încerc să îmi dau seama câte dintre aceste lucruri le voi regreta mai târziu și câte aș schimba dacă aș avea posibilitatea de a retrăi acea zi.

Continuă lectura

Amurg (?)

Se spune că, odată ce ajungem în amurgul vieții și constatăm că viețile ne sunt aproape de sfârșit, căpătăm un fel de clarviziune ce ne permite de a ne revedea viața. Ne vine în minte fiecare eveniment, fiecare persoană, fiecare cuvânt ce a contat cândva pentru noi. Ne dăm seama, cu exactitate, când și cum am greșit. Dar pe atunci eram naivi, iar acum… Acum este mult prea târziu pentru a mai schimba ceva. Continuă lectura

Dinamic

Suntem într-o permanentă mișcare. Fiecare secundă ce trece și ne îmbătrânește, fiecare bătaie a inimii noastre, fiecare sunet ce vibrează în urechile noastre, fiecare sinapsă din creierul nostru ne schimbă, în mod ireversibil, viața. Sunt schimbări mici, bineînțeles, dar noi suntem sensibili la orice schimbare, oricât ar fi ea de mică. Brusc, viața noastră nu mai este așa cum fusese până în acel moment.

Continuă lectura

Pierdut…

Pierit… Îmi caut visele. Speranța. Fericirea. Chipu-mi de odinioară. Cuvintele. Gândurile. Pe mine. Caut peste tot, dar numai unde trebuie nu. Scotocesc pe oriunde, dar numai unde știu că am să le găsesc nu. Da, știu unde le-aș putea găsi pe toate, dar mă tem de acel loc. Căci problema este că nu știu și cum le-aș putea recupera, cum le-aș putea salva… Și mă mai tem că ele ar putea fi deja moarte. Continuă lectura

Salve cu noroi. Îndurare

Salve cu noroi. Ai împroșcat tot ceea ce fusese sau ar fi putut vreodată să fie frumos. Ai murdărit trecutul și viitorul, lăsându-mi neatins doar prezentul. Dar prezentul, după cum bine știi, mi-e murdar din naștere. Știu că nu ai făcut-o dinadins… Cu asta te hrănești tu: cu vise și speranțe sfărâmate, cu tristețe.

Continuă lectura