„Exist pentru că mă caut pe mine însumi”

Am purtat zilele ăstea o discuție foarte interesantă cu o cititoare a blogului și, cu permisiunea ei, mi-am permis să o redau, în mare parte, aici. Cititoarea respectivă îmi spunea, printre altele, că tot mai des simte că a pierdut noțiunea propriei sale persoane și că bâjbâie prin întuneric în încercarea de a se găsi pe sine însăși, că nu își găsește locul printre ceilalți, că orice încercare de a se apropia de cineva duce, mai devreme sau mai târziu, la un sfâșietor sentiment de exilare.

Vă regăsiți? Sentimentul ăsta îl avem, cred eu, foarte mulți dintre noi, sub o formă sau alta. Timpul parcă trece tot mai repede și nu aduce cu el nimic bun, ci numai apăsări și tumult, numai surghiunuri. În jur e numai nebunie, se întâmplă numai nenorociri, numai dezastre. Oamenii par a fi luat-o razna, iar noi ne simțim, literalmente, înghițiți de vârtejul ăsta nimicitor, rătăciți într-o junglă cu cei mai feroce prădători: oamenii. E tot mai vizibilă degradarea societății; o societate care dispune de energia necesară unei dezvoltări, dar care și-a pierdut fondul moral de care are nevoie.

Dar existăm, în continuare, prin gesturile frumoase pe care le facem. Salvarea noastră stă în tot ce avem în noi. Sensibilitatea mai oferă lumii o șansă. Chiar dacă ne simțim pierduți, niște necunoscuți fată de noi înșine, existăm. Suntem oameni sensibili, și suntem tot mai puțini, iar tot ce ne rămâne este să ne căutăm pe noi înșine; putem să nu găsim nimic, căci esențială este însăși căutarea. Un fragment care mi se pare super fain și potrivit pentru toată discuția asta e din cartea „De ce iubim femeile?”, de Mircea Cărtărescu: „Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine. Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc; faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit.”

Întoarcere

Scriu iarăși pe blogul ăsta – pe blogu’ vostru – după aproape un an de zile de întrerupere de scris și, în mare parte, de trăit, literalmente; asta dacă nu se poate numi „viață” perioada de mai bine de trei luni în care trupul mi-a zăcut golit de mine pe un pat de spital și, ulterior, lunile de recuperare fizică și psihică. Scriu iarăși pe blogul ăsta pentru că simt că asta mă va ajuta să mă recuperez.

*

M-am împins în mâini, dar nu m-am clintit. Partea aceea primitivă a creierului, cea responsabilă de procesele activ-emoționale, instinctuale, m-a țintuit acolo, deasupra orașului, pe marginea pervazului de la cameră. Apoi m-am mai împins o dată. M-am desprins. Un etaj. Încă unul. Și am regretat.

Nu îmi amintesc momentul în care am ajuns pe pământ. Ce a urmat nu știu decât din vorbele altora; ale familiei, ale doctorilor. În acele luni, în care trupului meu secătuit i-au fost date cele mai sumbre verdicte, sufletul meu a fost liber. Doctorii spun că aș fi încercat să vorbesc de câteva ori, în ultima lună de comă, spre surprinderea tuturor. Părinții spun că o dată, în timpul unei vizite, aș fi scâncit și mi-ar fi văzut o lacrimă în colțul ochilor. Ea a spus că singura dată când m-a vizitat, aș fi prins-o de mână cu forță. E inutil să spun că nu îmi amintesc de absolut nimic. Chiar și primele zile de după revenire sunt, în cea mai mare parte, în ceață.

Uitându-mă înapoi la tot, găsesc că nimic nu are nicio noimă. De ce am încercat să fac asta, de ce am scăpat, dar, mai ales, unde anume am fost în acele trej luni. Înțelegem prea puțin din noi; ne uităm în oglindă la o carcasă de piele, mușchi, oase, vase de sânge și spunem: Eu! 107 de zile trupul mi-a fost aici; dar „eu” unde am fost?

Povestesc acum cu senzația că ar fi vorba despre altcineva. Tot ce înainte mă apăsa acum pare a fi total lipsit de importanță față de însăși viața care mi-a fost reîncredințată, deși nu o meritam. Prețuiesc fiecare pas pe care îl mai parcurg în procesul de recuperare. Iar acum scriu…