„Exist pentru că mă caut pe mine însumi”

Am purtat zilele ăstea o discuție foarte interesantă cu o cititoare a blogului și, cu permisiunea ei, mi-am permis să o redau, în mare parte, aici. Cititoarea respectivă îmi spunea, printre altele, că tot mai des simte că a pierdut noțiunea propriei sale persoane și că bâjbâie prin întuneric în încercarea de a se găsi pe sine însăși, că nu își găsește locul printre ceilalți, că orice încercare de a se apropia de cineva duce, mai devreme sau mai târziu, la un sfâșietor sentiment de exilare.

Vă regăsiți? Sentimentul ăsta îl avem, cred eu, foarte mulți dintre noi, sub o formă sau alta. Timpul parcă trece tot mai repede și nu aduce cu el nimic bun, ci numai apăsări și tumult, numai surghiunuri. În jur e numai nebunie, se întâmplă numai nenorociri, numai dezastre. Oamenii par a fi luat-o razna, iar noi ne simțim, literalmente, înghițiți de vârtejul ăsta nimicitor, rătăciți într-o junglă cu cei mai feroce prădători: oamenii. E tot mai vizibilă degradarea societății; o societate care dispune de energia necesară unei dezvoltări, dar care și-a pierdut fondul moral de care are nevoie.

Dar existăm, în continuare, prin gesturile frumoase pe care le facem. Salvarea noastră stă în tot ce avem în noi. Sensibilitatea mai oferă lumii o șansă. Chiar dacă ne simțim pierduți, niște necunoscuți fată de noi înșine, existăm. Suntem oameni sensibili, și suntem tot mai puțini, iar tot ce ne rămâne este să ne căutăm pe noi înșine; putem să nu găsim nimic, căci esențială este însăși căutarea. Un fragment care mi se pare super fain și potrivit pentru toată discuția asta e din cartea „De ce iubim femeile?”, de Mircea Cărtărescu: „Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine. Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc; faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit.”

Cele mai mari regrete

Am fost destul de ocupat în ultima săptămână și nu am avut timp să pregătesc un articol în toată firea. În schimb, am dat ieri peste articolul ăsta pe webcultura și mi-a plăcut foarte mult, așa că m-am gândit că merită să îl distribui și aici:

Bronnie Ware, o asistentă medicală din Australia care a petrecut mai mulţi ani din viață îngrijind pacienți aflați în ultimele 12 săptămâni ale vieţii lor, a adunat mărturiile acestora într-o carte numită The Top Five Regrets of the Dying. O carte despre clarviziunea pe care oamenii o (re)capătă în amurgul vieţii şi despre ce putem învăţa din această înţelepciune.

“Când au fost întrebați despre ceea ce regretă, sau despre orice altceva ce ar face ceva diferit, o serie de teme comune au apărut iar și iar.”

Iată cele mai mari cinci regrete, așa cum acestea i-au fost mărturisite…

1. Îmi doresc să fi avut curajul de să-mi fi trăit viaţa cu adevărat pentru mine, în loc să trăiesc viața pe care ceilalți au așteptat-o de la mine.

“Aceasta este cel mai frecvent regret. Când oamenii îşi dau seama că viaţa le este aproape de sfârșit, pot să o revadă cu claritate. Și este ușor de văzut cât de multe visuri au rămas neîmplinite. Majoritatea oamenilor nu își duc la bun sfârșit nici măcar jumătate dintre visurile. Și mor ştiind că aceast lucru s-a întâmplat din cauza alegerile pe care le au făcut sau nu le-au făcut. Sănătatea aduce cu sine o libertate pe care foarte puțini o conștientizează înainte de a o nu o mai avea.”

2. Îmi doresc să nu fi trudit atât de mult.

“Acest regret a venit din partea fiecărui pacient de sex masculin pe care l-am îngrijit. Este modul lor de a regreta timpul pe care nu l-au petrecut alături de copii atunci când aceștia erau mici și timpul pe care nu l-au petrecut alături de partenerul de viață. Și de a le fi dor de acest timp. Femeile au vorbit și ele despre acest regret, însă cum cele mai multe dintre fac parte dintr-o generație mai veche, nu ele au fost cele care au întreținut familia. Toți bărbații pe care i-am îngrijit regretă profund faptul că au petrecut atât de mult timp din viață “alergând în câmpul muncii”, ca pe bandă rulantă, pentru a-și câștiga existența.”

3. Îmi doresc să fi avut curajul de a-mi exprima sentimentele.

“Mulţi oameni își suprimă sentimentele pentru a nu-i “deranja” pe ceilalți. Pentru a “face pace” cu ei. Și, ca urmare, se cufundă într-o existență mediocră și nu devin niciodată ceea ce ar fi fost cu adevărat capabili să devină. Și mulți dezvoltă boli cauzate de amărăciunea, frustrarea şi resentimentele pe care, ca rezultat, le poartă cu sine.”

4. Îmi doresc să fi petrecut mai mult timp împreună cu prietenii.

“Adesea, oamenii nu realizează cu adevărat toate beneficiile pe care le aduc prieteniile de durată. Nu până în ultimele lor săptămâni de viață. Mulţi deveni atât de prinși în propriile existențe încât, de-a lungul anilor, lasă să pălească prieteniile de o viață. Au fost multe regrete profunde legate de timpul, atenția și efortul care nu a fost acordate prieteniilor. Tuturor le e dor de prieteni atunci când sunt pe moarte.”

5. Îmi doresc să-mi fi dat voie să fiu mai fericit.

“Acesta este un regret surprinzător de des întâlnit. Mulţi oameni realizează doar la finalul vieților că fericirea este o alegere. Ei rămân blocați în tipare şi obiceiuri vechi . Aşa-numitul “confort” și așa-numita “familiaritate” le îneacă atât emoţiile cât și existențele. Teama de schimbare îi determină să pretindă față de ceilalți și față de sine că sunt mulţumiţi, când, de fapt. în adâncul sufletelor, tânjesc după o viață presărată cu hohote de râs și plăceri mai mult sau mai puțin vinovate.”

Sursă articol: http://webcultura.ro/cele-mai-mari-cinci-regrete/

Du-mă unde a început totul

Să spunem că am un fel de obicei seara: înainte să adorm, în timp ce stau întins în pat, îmi derulez în minte întreaga zi ce tocmai s-a scurs și mă întreb câte din lucrurile pe care le-am făcut au meritat. Încerc să îmi dau seama câte dintre aceste lucruri le voi regreta mai târziu și câte aș schimba dacă aș avea posibilitatea de a retrăi acea zi.

A mai trecut puțin

Am constat că majoritatea greșelilor pe care le facem sunt cauzate de incapacitatea noastră de a uita anumite evenimente ce s-au petrecut cândva, în urmă, și care au rămas de-a lungul anilor niște plăgi nevindecate. Dar hai să zicem că aș putea înțelege asta. În schimb, ceva imposibil de înțeles mi se pare tendința aia pe care o au câte unii de a uita prezentul, de a da cu piciorul în ceea ce au bun acum, doar de dragul de a invoca ceva ce a fost rău cândva, de mult.

Amurg (?)

Se spune că, odată ce ajungem în amurgul vieții și constatăm că viețile ne sunt aproape de sfârșit, căpătăm un fel de clarviziune ce ne permite de a ne revedea viața. Ne vine în minte fiecare eveniment, fiecare persoană, fiecare cuvânt ce a contat cândva pentru noi. Ne dăm seama, cu exactitate, când și cum am greșit. Dar pe atunci eram naivi, iar acum… Acum este mult prea târziu pentru a mai schimba ceva.

Dinamic

Suntem într-o permanentă mișcare. Fiecare secundă ce trece și ne îmbătrânește, fiecare bătaie a inimii noastre, fiecare sunet ce vibrează în urechile noastre, fiecare sinapsă din creierul nostru ne schimbă, în mod ireversibil, viața. Sunt schimbări mici, bineînțeles, dar noi suntem sensibili la orice schimbare, oricât ar fi ea de mică. Brusc, viața noastră nu mai este așa cum fusese până în acel moment.